Alexandru şi sora lui, Andreea, la brad
Alexandru Coman a revenit în ţară, imediat după ce şi-a încheiat evoluţia excelentă la cele trei turnee foarte importante din Florida – Eddie Herr, Orange Bowl şi Junior Orange Bowl – ele completând un sezon ieşit din comun al juniorului nostru.
A ajuns la Craiova la timp pentru a participa la tradiţionala venire a lui Moş Crăciun în seara de Ajun, important pentru familia Coman, care respectă în continuare acest obicei, chiar dacă Alex va împlini 15 ani pe 15 ianuarie şi sora lui, Andreea, 9 ani în februarie.
După ce a participat la acest eveniment şi s-a acomodat cât de cât cu fusul orar, l-am rugat să povestească pentru cititorii TeniSite.info unul din momentele care l-au marcat în mod deosebit la turneele din seria americană.
Ne-a relatat contextul înfrângerii din semifinalele Junior Orange Bowl, insistând că nu îşi caută scuze, dar că a rămas impresionat de respectiva întâmplare. Altfel, una care în pofida nedreptăţii, va avea şi efecte benefice, căci experienţa căpătată îi va folosi cu siguranţă la viitoarele turnee, unde se va mai confrunta cu asemenea situaţii, care se întâmplă şi în circuitul ITF:
Au fost trei săptămâni extraordinare pentru mine în Florida, cu bune şi cu foarte bune, care s-au încheiat cu un titlu şi cu o semifinală în două dintre cele mai importante turnee mondiale la nivel de juniori.
O experiență unică, care m-a ajutat să îmi dau seama de nivelul la care mă aflu, în condiţiile în care am jucat pentru prima oară în afara Europei cu cei mai buni juniori din lume.
A fost frumos, am avut multe de învățat din această experiență.
Pot să vă povestesc că la primul turneu, cel câştigat la IMG Academy din SUA, nu am avut arbitri. Nici nu a fost nevoie, jucătorii au fost fair-play şi lipsa arbitrului de scaun şi a celor de linie nu s-a resimţit.
La Junior Orange Bowl am avut arbitri, începând cu semifinala. Până atunci a fost la fel ca la Eddie Herr, ne arbitram singuri. Dar în semifinale, când am jucat cu americanul care ulterior a câştigat turneul, arbitrul de scaun a avut o zi – să zicem – foarte proastă. A luat câteva decizii greşite şi – ciudat – toate împotriva mea.
În setul 2, când revenisem de la 1-3, la 4-3, a dictat împotriva mea cinci greşeli de picior, toate la al doilea serviciu, care au reprezentat tot atâtea duble greşeli. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă şi arbitrul s-a oprit doar când cineva a luat telefonul mobil şi a început să filmeze ostentativ ce se întâmpla pe teren. Dar fusese suficient ca adversarul să îşi revină.
Am fost un pic supărat atunci, însă la finalul meciului a venit la mine o doamnă, care văzuse tot meciul şi care are o academie de tenis în California şi mi-a zis că nu trebuie să fiu supărat, pentru că în America se întâmplă des astfel de lucruri, inclusiv la Miami Open. Mi-a mai zis că toţi cei care oficiază la turneele de juniori din SUA nu sunt de fapt arbitri, ci voluntari, uneori subiectivi în decizii, şi trebuie să iau lucrurile ca atare.
Atunci, imediat după meci, ce mi-a explicat dânsa nu prea m-a consolat. În schimb, am avut confirmarea că nedreptatea a fost prea mare, când am văzut că unul din antrenorii ITF care mă asista la acel meci, cea mai calmă persoană pe care am cunoscut-o, s-a enervat atât de rău după deciziile arbitrului încât, ca să nu observ şi eu ce afectat era, s-a ridicat de pe scaun şi a plecat de lângă teren. I-am auzit însă încurajările în continuare, căci se mutase la două terenuri distanţă şi îmi striga de acolo să lupt. Nu-l mai vedeam, dar îl auzeam cum încerca să mă încurajeze.
