În contextul actualelor tulburări rasiale din SUA, Jo-Wilfried Tsonga (35 de ani, 49 ATP, fost 5 ATP / 2012) şi-a împărtăşit dureroasa experienţă personală pentru postul de radio France Info.
Să precizăm că Jo-Wilfried s-a născut la Le Mans din tată congolez – venit în Franţa în anii 1970 pentru a juca handbal – şi mamă franţuzoaică, Évelyne, jucătoare de volei.
Jo este copilul mijlociu al cuplului, are o soră mai mare, Sasha şi un frate mai mic, Enzo.
Are un văr, Maël Lépicier, care a jucat pentru echipa naţională a statului Congo.
La începutul carierei, anumite ziare de sport adăugau numelui meu, “fiul unui tată congolez”, nu înţelegeam de ce precizarea era importantă, eu fiind francez. Îl aveam deja pe Yannick Noah, franco-camerunezul, dar – ciudat – nu auzeam niciodată de Cédric Pioline, franco – românul.
Să fiu bine înţeles, îl ador pe Cédric Pioline, n-are nimic de-a face cu el!
Mama lui Cédric Pioline (fost 5 ATP / 2000, două finale de Grand Slam jucate: US Open 1993 şi Wimbledon 1997), Adriana, este româncă, a evoluat în naţionala de volei a ţării noastre şi a emigrat în Franţa în anii ’50, unde l-a cunoscut pe Maurice – viitorul tată al lui Cédric – rugbyst de performanţă.
Şi colegii mei, câteodată fără să vrea, făceau aprecieri deplasate legate de aptitudinile mele fizice, pe care le relaţionau la originea mea. Atunci mă simţeam foarte rău.
Apoi, Jo-Wilfried povesteşte despre copilăria lui:
La şcoala primară eram printre puţinii copii care aveau un părinte emigrant. Restul nu e greu de ghicit, deşi eu mă consider atât alb, cât şi negru.
La început au fost porecle [acum Jo este poreclit şi Ali, datorită asemănării sale frapante cu legendarul boxer, n.n.] apoi mici insulte, era ceva latent, greu de observat în mod normal, dar pe care cei vizaţi le resimt foarte puternic.
Mi se inoculase deja să nu ies în evidenţă cu vreo revendicare şi mai ales să nu ofer pretexte, mai ales ignoranţilor.
Mai târziu, la internatul centrului de pregătire, mi se întâmpla să fiu legitimat pe stradă, în timp ce colegilor mei nu li se întâmpla niciodată aşa ceva. Existau şi locuri în care ei aveau voie să intre, dar mie mi se spunea: “Tu rămâi afară”.
Sau şi mai rău, observam cum unii oamenii îşi fereau geanta pe stradă, atunci când mă vedeau.
El adaugă că nu îşi găseşte locul în nicio comunitate:
Aici, în Franţa, am fost mereu considerat un negru francez, iar în Africa, un alb african. Am impresia că mi-am construit o identitate de la A la Z. Niciun loc nu mi-a fost rezervat.
Fiul meu [Sugar, n,n.] are origini în 6 ţări [soţia lui Tsonga, Noura El Shwekh are cetăţenie elveţiană, n.n.], sper că o să vorbească mai multe limbi străine. Aceasta este modalitatea mea de a combate rasismul.
Jo-Wilfried Tsonga motivează că a decis să se exprime asupra acestor probleme – deşi până acum nu a prea făcut-o – prin prisma evenimentelor din prezent:
Această tragedie este încă una dintr-un şir lung. Şi am decis să-mi exteriorizez durerea.
